Între sacii cu făină caldă din copilărie şi gheaţa de dincolo de Cercul Polar: Petru Şolcă, unul dintre „vânătorii” de lumină ai expoziţiei „Spiritul Aurorei”

În perioada 14 – 30 noiembrie 2026, Casa Avramide din Tulcea găzduieşte expoziţia de fotografie „Spiritul Aurorei”, al cărei vernisaj are loc pe 14 noiembrie, la ora 16:00 – o incursiune vizuală în magia nopţilor polare, semnată de cinci artişti pasionaţi: Irina Condurachi, Alina Ciobotă, Monica Militaru, Gabriel Ivănescu şi Petru Şolcă.

 Pentru prof. Petru Şolcă, drumul către luminile nordului nu a început la mii de kilometri depărtare, ci într-un sat românesc fără electricitate, pe când avea doar şase-şapte ani. Întins pe sacii cu făină caldă dintr-o căruţă ce se întorcea de la moară, ascultându-l pe tatăl său, învăţător, cum îi descifrează Carul Mare şi Carul Mic pe bolta lunii august, a trăit prima revelaţie în faţa nemărginirii.

Zeci de ani mai târziu, acea „dragoste la prima vedere” l-a purtat dincolo de Cercul Polar – în martie 2020, octombrie 2023 şi octombrie 2025 – în zona Tromso şi până la tripla graniţă dintre Norvegia, Suedia şi Finlanda. Vânătoarea de aurore s-a dovedit a fi o adevărată „loterie meteo şi geomagnetică” – cu nopţi petrecute în ger, picioare udate de fluxul venit pe neobservate, drumuri blocate de zăpadă şi poveşti cu vikingi spuse la foc, pe lacuri îngheţate, la o cană cu supă de ren.

Povestea din spatele obiectivului o spune cititorilor Ziarului „Delta” într-un dialog despre răbdare, adrenalină, emoţie şi fascinaţie – singurul cuvânt în care Petru Şolcă reuşeşte să cuprindă spectacolul live regizat de univers.

– Cum s-a născut această fascinaţie pentru cerul nopţii? A fost dragoste la prima vedere sau o pasiune care a crescut în timp?

– Fascinaţia pentru cerul nopţii este o experienţă profund umană, iar modul în care ea se naşte diferă de la o persoană la alta. Se spune că cerul nopţii a fost primul calendar, prima hartă şi prima mare poveste a omenirii. Nu voi uita niciodată momentul în care, copil fiind, cam pe la 6 sau 7 ani, veneam de la moara din sat, cu căruţa cu cai şi stând întins pe sacii cu făină caldă am văzul cerul înstelat! Nu era lumină electrică în satul natal, aşa că în faţa mea se desfăşura, în deplină splendoare, tot cerul lunii august. Fiind învăţător, tata mi-a explicat care este Carul Mare, care este Carul Mic, iar eu priveam fascinat ceea ce era acolo pe cer de la începutul lumii, însă eu nu realizasem acest lucru până atunci.  Deci a fost dragoste la prima vedere!

– Vă amintiţi prima noapte în care aţi văzut aurora? Dacă aţi închide ochii acum, care este prima imagine sau senzaţie care vă vine în minte din acea clipă?

– După ce am ratat complet întâlnirea cu Aurora în tura foto din 2020, în regiunea Lofoten din Norvegia (în luna martie, chiar înainte de a se declanşa pandemia de Covid), ne-am întâlnit cu dumneaei în tura din zona Tromso, dincolo de Cercul Polar de Nord, în luna octombrie 2023. Abia se zărea, deasupra unui munte, cam greu cu ochiul liber şi mai mult prin aparatul foto sau pe telefon. Cam descurajaţi, ne-am mai dus în alt loc şi până la urmă, aproape de miezul nopţii, am văzut-o desfăşurându-se între doi munţi, peste un lac destul de întins. O frumuseţe de Auroră, chiar din a doua seara de şedere în zona aceea! O bucurie imensă pentru tot grupul de cinci români entuziaşti!

– Petreceţi ore în şir în frig, adesea în locuri complet izolate. La ce vă gândiţi în acele momente de linişte deplină, sub un cer care dansează?

– Ar fi bine ca gândurile să se desprindă de agitaţia zilnică şi să se aşeze într-o stare de profundă uimire şi introspecţie, însă în realitate eşti ocupat cu potrivirea setărilor camerei foto, compoziţia cadrului şi aşteptarea acelei secunde în care lumina şi formele se aliniază perfect. Aurora, atunci când apare, este în continuă mişcare, îşi schimbă locul şi intensitatea şi trebuie să fii foarte atent la aparat, să nu ratezi cadrele bune. Abia după aceea, când verifici ce ai făcut, te bucuri!

– Există o diferenţă între ceea ce vezi cu ochii tăi şi ceea ce surprinde aparatul foto. Cum reuşiţi să capturaţi nu doar lumina, ci şi emoţia şi energia acelui moment?

– Diferenţa dintre ochiul uman şi aparatul foto este mare, iar secretul pentru a transforma o simplă imagine într-o poveste plină de emoţie stă în intenţie, tehnică şi conexiune. Pentru a trece dincolo de o simplă documentare şi a surprinde energia unui moment, un fotograf foloseşte setările aparatului, dar trebuie să aibă „ochi” bun, viteză de reacţie şi experienţă. De aceea există fotografi pasionaţi şi fotografi profesionişti.

– Care a fost noaptea în care natura v-a copleşit cel mai mult – acea noapte în care aţi uitat pentru câteva secunde să mai apăsaţi pe declanşator şi doar aţi privit?

– Au fost mai multe nopţi cu apariţii „de poveste”, însă tot prima seara rămâne memorabilă: eram atât de fascinaţi de ceea ce vedem, încât nu am observat că a venit fluxul şi că eram cu picioarele în apă!

– Vânătoarea de aurore înseamnă nopţi pierdute, degete îngheţate şi multă aşteptare în gol. Ce vă face să spuneţi „merită” de fiecare dată când vreţi să renunţaţi din cauza frigului?

– Vânătoarea de aurore este, într-adevăr, un test important al răbdării şi al rezistenţei fizice. Însă, pentru oricine a privit măcar o dată cerul aprinzându-se, răspunsul la întrebarea „de ce merită?” vine de la sine în secunda în care apare prima dungă verde. Toate nopţile pierdute şi frigul îndurat sunt transformate în momente de pură magie şi ai sentimentul că asişti la un „spectacol live” regizat de univers. Mai este şi adrenalina incertitudinii: Aurora boreală nu vine la comandă. Este o loterie meteo şi geomagnetică. Tocmai faptul că trebuie să „orbecăi” prin întuneric, să verifici frenetic aplicaţiile şi să speri ca norii să se risipească transformă momentul apariţiei într-o victorie personală uriaşă.

– Care este cea mai frumoasă poveste umană sau întâlnire neaşteptată de care aţi avut parte în aceste călătorii la capătul lumii?

– O întâlnire deosebită a fost aceea pe care am avut-o cu ghidul nostru norvegian care, într-o căutare nebună, ne-a dus până la graniţa dintre Norvegia, Suedia şi Finlanda. Era un ţinut de poveste, cu zăpadă peste toţi munţii aceia, însă la nici o oprire nu vedeam Aurora. Şi când am ajuns la punctul acela de triplă graniţă s-a arătat Aurora timp de câteva zeci de secunde, timp în care noi ne îmbrăcam cu nişte costume speciale şi nimeni nu a  apucat să o fotografieze! Ne-am instalat pe gheaţa unui lac, gheaţă groasă de mai bine de un metru, încât puteau trece şi maşinile peste acel lac. Am făcut un foc, pe un disc metalic, şi omul ne-a povestit legende de ale vikingilor, cu eroi şi elfi, unele imaginate de povestitor, şi am servit supă de ren, aşteptând-o pe Aurora. Care nu a mai venit! Însă conexiunea pe care am făcut-o cu acel norvegian a fost deosebită. Şi la final, pe la ora 3 noaptea am revenit în Tromso: tot oraşul era acoperit de o plapumă de zăpadă proaspătă, eram doar noi cu maşina noastră, condusă cu vitejie de Irina pe acele străzi, ca să constatăm că tunelul care lega cele două jumătăţi ale oraşului era închis la ora aceea! Şi am făcut un ocol imens ca să ajungem acasă!

– Aveţi vreo fotografie de care v-aţi îndrăgostit nu pentru că este perfectă, ci pentru că ascunde o amintire extrem de dragă sufletului?

– Tema mea preferată este fereastra, în diferite ipostaze sau cu diferite personaje. De aceea mi-e foarte dragă fotografia cu cei 3 copii aflaţi în spatele unui vitraliu – şi intitulată „Is There Anybody Out There?” = „E cineva dincolo?”, după o melodie de Pink Floyd – fiecare din ei fiind ori curios, ori vesel, ori speriat.

 – Cum v-a schimbat această pasiune ca om? Vă simţiţi mai mic în faţa universului sau, dimpotrivă, mai conectat cu tot ce vă înconjoară?

– N-aş spune vorbe mari, însă când priveşti scara universului – miliardele de galaxii şi distanţele inimaginabile -, nu poţi să nu realizezi cât de mici suntem. Totuşi, această „micime” nu vine cu un sentiment de izolare, ci mai degrabă cu o eliberare de grijile mărunte de zi cu zi. Nu suntem doar spectatori independenţi care privesc universul de pe o margine, ci suntem o parte integrantă şi activă din el.

– Dacă aţi putea descrie aurora boreală într-un singur cuvânt pentru cineva care nu a văzut-o niciodată, care ar fi acela?

– FASCINAŢIE!

Gina MARIN