Un caz recent din Tulcea a adus în prim-plan o problemă neaşteptată: ChatGPT a etichetat în mod fals un localnic nevinovat drept fost informator al Securităţii. Dincolo de confuzia creată, incidentul ridică întrebări despre cum ne raportăm la trecut şi cum gestionăm informaţiile istorice în era digitală. Am discutat despre acest subiect cu Nicolae C. Ariton, scriitor, eseist şi cercetător al istoriei locale din Tulcea, cel care a făcut public acest caz. Pornind de la această eroare de algoritm, dialogul s-a transformat într-o recuperare a memoriei locale: de la propriile sale întâlniri cu Securitatea din anii ’80 şi confiscarea maşinii de scris, până la destinul nedrept al scriitorului Valentin Şerbu.
– Domnule Ariton, aţi dezvăluit recent un caz tulburător: un localnic, complet nevinovat (care în comunism era doar un adolescent), a fost etichetat în mod fals de ChatGPT drept informator al Securităţii. Dincolo de trauma personală a acelui om, acest caz ridică o problemă de memorie colectivă. Ca scriitor şi cercetător al trecutului, cum priviţi acest fenomen în care Inteligenţa Artificială „inventează” colaboratori ai Securităţii şi creează realităţi paralele? Riscă IA să falsifice definitiv istoria acolo unde arhivele reale sunt încă greu accesibile?
– Şi da, şi nu! Da, pentru că exemplul dat de dumneavoastră, în care un tulcean nevinovat a fost numit informator de către ChatGPT (în locul altui tulcean vinovat), este pe deplin adevărat. Nu, pentru că este vorba despre un caz izolat, o aşa-numită „confabulaţie” sau un „zgomot de generare” produs de o IA generativă – în cazul de faţă, strict de ChatGPT. Cauza gravei acuzaţii nu o reprezintă inteligenţa artificială în sine, ci „manevrarea deficitară” a informaţiilor din dosarele CNSAS. Aceasta nu este o acuzaţie adusă angajaţilor CNSAS, care lucrează ca nişte adevăraţi mineri (în sensul bun al cuvântului!) printre cei 27 de kilometri de rafturi cu dosare ale Securităţii (şi nu numai). Aici este vorba despre legislaţia naţională în vigoare, aproape identică cu cea a celorlalte ţări est-europene, care oferă un acces complicat la informaţii, acestea fiind extrase incomplet şi compilate ulterior de cercetători.
Concret, în cazul nostru, totul a pornit de la numele unui informator tulcean, având numele de cod „Dan Pârvan”, care se regăseşte în mai multe dosare ale Securităţii. Personajul real a fost deconspirat cu mulţi ani în urmă şi menţionat într-o carte autobiografică tulceană. Din nefericire, chatbotul nu a fost „antrenat” cu această carte; în schimb, se pare că a „citit” mai multe articole online în care apăreau, pe lângă numele „celebrului informator tulcean”, şi alte nume de tulceni activi în sfera culturală. Greşeala gravă a lui ChatGPT, pe care a remediat-o după vreo două săptămâni, a fost că a „asociat” greşit aceste nume reale cu cele de cod.
– Dacă o maşinărie electronică poate distruge reputaţia unui om printr-o simplă eroare de calcul (halucinaţie), nu înseamnă asta că trăim, într-un mod ironic, o nouă formă de „Securitate digitală” unde eşti condamnat fără dovezi?
– Normal! Da! Istoria se repetă! Acesta-i farmecul vieţii: puţină adrenalină, nu?! Am glumit! În realitate, aşa cum stau lucrurile în acest moment, nu este cazul: un text generat de o IA în general şi de ChatGPT în special nu poate constitui un „act” de acuzare publică şi oficială. Este un simplu text asociativ. Cel mai mult îmi place însă termenul dumneavoastră, „Securitate digitală”, care, din fericire sau nefericire, nu există – nici în sensul rău, nici în cel bun! Cu timpul, însă, cine ştie?!
– Înainte de 1989, Securitatea vâna metafore şi subînţelesuri. Când aţi simţit prima dată că textul dumneavoastră nu mai este doar al dumneavoastră, ci este citit şi evaluat „la Securitate”?
– Da, am avut acest sentiment prin 1985. Eram tânăr profesor la Liceul Nr. 4 Tulcea (actualul Liceu Teoretic „Grigore Moisil” Tulcea) când am fost chemat la Securitate. Invitat cu politeţe să iau loc pe un scaun, un tovarăş ofiţer (în civil) a deschis în faţa mea un dosar în care erau copii după toate scrisorile mele – vreo douăzeci -, prin care corespondasem, în ultimii ani de liceu, cu o franţuzoaică de vârsta mea. Corespondenţa se încheiase de mult, nu mai primisem nicio scrisoare de ani de zile. Ofiţerul de securitate mi-a mărturisit prieteneşte că tânăra franţuzoaică tocmai fusese întoarsă de la aeroportul din Bucureşti, unde sosise cu intenţia de a mă vizita la Tulcea. Am fost certat părinteşte că nu-i bine să intri în legătură cu tinerii capitalişti, că sunt un cadru tânăr, de perspectivă, o pradă pentru agenţiile străine etc. Am înţeles mai târziu că, de fapt, trecuseră nişte ani de la ultima scrisoare şi dosarul meu putea fi închis. Dosarul, nu eu!. Atunci am hotărât să devin scriitor de literatură ştiinţifico-fantastică, gen care era sprijinit puternic de U.T.C. Această hotărâre eroică a mea nu i-a împiedicat pe cei de la Securitate să-mi confişte maşina de scris, după un an sau doi!
– Cafenelele literare, redacţiile revistelor şi Uniunea Scriitorilor erau faimoase pentru că erau înţesate de tehnici de ascultare şi informatori. Aţi cunoscut personal scriitori ale căror destine sau cariere au fost distruse de Securitate pentru că au refuzat să facă compromisuri?
– Da. Pe cel mai important scriitor tulcean, Valentin Şerbu. Din păcate, direct l-am cunoscut foarte puţin, pentru că a fost „exilat” la Babadag în perioada 1980-1990, revenind bolnav la Tulcea, unde s-a stins dramatic din viaţă în 1994, la doar 60 de ani. Supranumit „umbra lui Marin Preda” (Preda fiind cel care l-a descoperit la Tulcea şi l-a „mutat” la Casa Scriitorilor de la Mogoşoaia), Valentin Şerbu a fost condamnat la închisoare doi ani, ca „duşman”, la vârsta de doar 16 ani şi a fost urmărit întreaga sa viaţă, zi de zi, până în 1989. Scriitorul Lucian Ţugui a „extras” de la CNSAS patru dosare privind urmărirea lui Valentin Şerbu, în care au fost implicaţi în jur de 20 de ofiţeri de securitate şi informatori, şi va scrie o carte despre calvarul vieţii acestui mare scriitor tulcean. Remarcabilă rezistenţa scriitorului tulcean Valentin Şerbu în faţa acestei urmăriri şi presiuni teribile: nu a cedat cu nimic, ba chiar i-a tratat cu o anumită aroganţă pe toţi ofiţerii de securitate care l-au ameninţat de sute de ori cu arestarea. Dosarele CNSAS sunt o dovadă.
– Există suspiciunea că mulţi critici sau confraţi de condei îşi cumpărau dreptul de a publica turnându-şi colegii. Aţi descoperit după Revoluţie, în dosarele CNSAS, că oameni de litere pe care îi admiraţi sau cu care împărţeaţi aceeaşi masă erau, de fapt, surse ale Securităţii? Cum a fost acel şoc?
– Din fericire, nu! Poate şi pentru faptul că, fiind fan science-fiction, nu am frecventat cenaclurile „mari” de literatură, „Orfeu” şi „Panait Cerna”. Cenaclul meu se numea „Mileniul III” şi eram doar câţiva tineri. „Greul” supravegherii şi al culegerii de informaţii avea loc în primele două.
– Cenzura şi Securitatea mergeau mână în mână. Aţi fost vreodată chemat direct la interogatoriu sau aţi cunoscut vreun ofiţer de Securitate care „răspundea” de scriitori? Ce vă cereau mai exact să schimbaţi sau să semnaţi?
– Am cunoscut un singur ofiţer de securitate, cel care în perioada 1984-1989 răspundea de învăţământul tulcean. Din fericire (mă repet), nu avea nicio treabă cu preocupările literare ale cadrelor didactice. Sincer, nu ştiu cum aş fi reacţionat dacă mi s-ar fi propus facilitarea publicării în schimbul notelor informative. A fost însă un personaj destul de cunoscut, pentru că este cel care s-a ocupat de dosarul profesorului Crin Antonescu, pe care se lăuda că l-a racolat la şcoala din Niculiţel. După 1989, a părăsit Tulcea. Percepţia mea despre el a fost de „mincinos şi incompetent”. Nu mai ştiu exact – prin 1987, cred -, în toate şcolile tulcene au fost convocate consilii profesorale prin care eram anunţaţi că un profesor de la o şcoală gimnazială din Tulcea era acuzat că îşi trădase ţara, cerând azil politic în Occident în timpul unei excursii. Excludere din partid (unde era membru), acuzaţii la adresa corpului didactic care nu sesizase intenţiile „criminale” ale profului autoexilat etc. După două săptămâni, alt consiliu profesoral, prin care tovarăşul ofiţer de securitate ne anunţa că fusese o greşeală, că proful acuzat avusese de fapt un accident şi era într-un spital unde se recupera, fiind repus în toate drepturile şi aşteptat cu flori să se reîntoarcă la şcoală. Credeţi ce vreţi din această poveste tulceană adevărată!
Citiţi continuarea în ediţia tipărită a Ziarului Delta.
Gina MARIN
