Scriitorul Ştefan Caraman a câştigat Premiul pentru proză „Ada Orleanu”, în cadrul Concursului Naţional de Creaţie „Călanul Cultural”, organizat de revista Info Cultural şi Revista română pentru literatură şi artă din Hunedoara. Distincţia i-a fost acordată pentru prozele „Fănuş Neagu on rocks”, „How Nicu writes a song” şi „Tot mai bine machidon”, texte care au atras atenţia juriului prin vocea narativă bine conturată, umorul, ritmul şi personajele construite din detalii atent observate. Dincolo de registrul comic, scrierile sale surprind teme precum singurătatea, îmbătrânirea şi relaţiile dintre oameni.

Deşi are în palmares mai multe premii prestigioase, autorul mărturiseşte că adevărata confirmare a unui parcurs artistic vine din întâlnirea dintre text şi cititor.

Dincolo de prozele premiate, autorul are în pregătire noi volume de proză scurtă şi miniaturi literare, forme de expresie cărora le acordă un interes aparte în această perioadă. Totodată, a încheiat romanul ENDOPOLIS, inspirat de relaţia sa profundă cu oraşul Sulina şi de ataşamentul faţă de comunitatea acestuia. Activitatea sa dramaturgică rămâne, de asemenea, o componentă importantă a creaţiei sale, reflectată inclusiv în volumul ANTI LOVE STORY, publicat la Editura Tracus Arte.

În interviul acordat Ziarului „Delta”, Ştefan Caraman vorbeşte deschis despre sursele de inspiraţie ale prozelor sale, felul în care prind contur personajele, proiectele literare aflate în lucru şi relaţia cu publicul care îi urmăreşte activitatea.

– Sunteţi câştigătorul mai multor premii prestigioase. Vă mai produce emoţie câştigarea unor  noi distincţii?

– Da, ai dreptate, am câştigat de-a lungul carierei mele mai multe premii prestigioase, fie ale Uniunii Scriitorilor din România, fie ale UNITER, fie ale unor diverse festivaluri şi competiţii independente de literatură sau teatru. Fiecare a fost important pentru mine pentru că, până la urmă, ele sunt rezultatul unor competiţii unde participă o mulţime de alţi autori, unii buni, alţii foarte buni. Faptul că ajungi să te măsori cu aceste nume este deja un succes. Însă, aşa cum am mai spus-o şi cum cred, de altfel, premiul cel mare este publicul sau, mai exact, măsura în care arta ta pătrunde în lumea celor care consumă produs cultural, literatură sau teatru în cazul meu. În ce priveşte acest „premiu”, cred că am reuşit. Revenind la emoţie, am să fiu sincer, şi am să spun: da, oarecum mă mai emoţionează. Văd aceste competiţii în continuare ca un „câmp de luptă”, un loc în care poţi să verifici dacă arta ta mai contează, dacă inspiraţia mai locuieşte la aceeaşi adresă cu tine, dacă -rezumând- mai eşti sau nu suficient de bun. De aceea, chiar şi acum, după atâţia ani de cariera şi după numărul mai mult decât suficient de confirmări pe care le-am primit, încă mă mai înscriu cu texte la tot soiul de competiţii literare care permit şi participarea autorilor consacraţi. Pe unele le câştig, la altele ocup un loc în top, iar la altele nu reuşesc. Am să fac o mărturisire aici. Participarea asta la aceste „turniruri” literare sau dramatice reprezintă şi un soi de vitaminizare a motivaţiei de a mai scrie. În ultimii ani simţeam că am pierdut-o. Ştiu că am mai recuperat ceva din ea, nu ştiu cât, dar sigur nu aceea de la debut. Ca în viaţă.

– Ce semnificaţie are Premiul „Ada Orleanu” pentru parcursul dumneavoastră literar actual?

– Să menţionez înainte că acest premiu este o parte dintr-un concurs mai mare intitulat „Călanul Cultural” organizat de revista Info Cultural şi Revista română pentru literatură şi artă din Hunedoara. Nu-mi dau seama de semnificaţia sa reală, particip pentru prima oară, am aflat despre el abia anul acesta. Nu cred că este o competiţie de relevanţă mondială, însă are, probabil, impact în zona aceea geografică a patriei noastre. Cititori sunt peste tot şi, din păcate, în zilele noastre nu te mai caută ei pe tine, trebuie să îi cauţi tu pe ei. Deci, în raport cu parcursul meu literar, e un item nou în CV-ul artistic, mă bucur pentru reuşită şi pentru că mă mai motivează pentru a mai scrie lucruri noi. Apoi o să îl uit.

– Ce reprezintă, în esenţă prozele, „Fănuş Neagu on rocks”, „How Nicu writes a song” şi „Tot mai bine machidon” şi care a fost sursa de inspiraţie pentru aceste titluri?

– Recunosc că m-am jucat un pic cu nişte branduri, în cazul primelor două proze cu Fănuş Neagu şi Nicu Alifantis. N-o sa le povestesc căci nu mă pricep, dar cred că reiese în clar care a fost sursa de inspiraţie. Cea de a treia este o încercare de povestire umoristică care mi-a mai adus un premiu, la un festival de literatura comică organizat la Brăila primăvara aceasta. Ceva funny. M-am jucat un pic cu nemuritoarele dar nevinovatele tensiuni care apar între diferitele etnii. Nu e rea.

– Juriul a lăudat detaliile fine ale personajelor dumneavoastră. Sunt acestea observate în viaţa de zi cu zi sau sunt create în totalitate?

– Asta face juriul când acordă premii, laudă. Când nu le acordă, te ignoră. Cunosc ambele părţi ale poveştii. Detaliile fine ale personajelor vin odată cu timpul când, vrând nevrând, stilul se defineşte, când observaţiile se filtrează când, aşa cum zice tâmplarul, înveţi ceva meserie. Îmi amintesc că la începuturi mă grăbeam să termin mai repede povestea, eram plin de entuziasm şi energie iar asta, din păcate, îmi schematiza oarecum personajul. Am învăţat între timp că acesta, la rândul lui, este un om deci o construcţie complexă, îndărătnică uneori şi că, pentru a-l defini cum trebuie, e cazul să am răbdare, înţelegere pentru el şi condescendenţă. Astăzi îmi place mult să „meşteresc” la fraze, la personaje, la măsura frazelor, la muzica lor (pentru mine orice produs literar autentic are o muzică, trebuie să „sune”). Găsesc doar plăcere în actul de a scrie şi mai puţin efort sau ambiţie. Referitor la a doua parte a întrebării, nu cred că există în literatura lumii personaje inventate 100%, nici măcar la Beckett sau Ionesco. Fiecare s-a inspirat dintr-o persoană reală sau mai multe care, prin acţiunile lor, prin ce au spus la un moment dat, au inspirat scriitorul să le transpună, evident transformat, într-un personaj literar sau altul. Asta nu înseamnă că observi zi de zi pe cei de lângă tine (deşi unii o fac) cu intenţia de a-i transcrie. E suficient să te întâlneşti pe cineva care să te pună pe gânduri iar tu, mai departe, să-l aşterni pe hârtie sau pe un document word în computer.

– Există intenţia de a reuni sau a tipări aceste proze într-un volum de autor?

– Da, sau cel puţin aşa ar trebui. Am adunat câteva povestiri, dar nu sunt suficiente. Trebuie să mai scriu şi cred că voi mai scrie. Pe de altă parte, am început o serie de miniaturi literare, proze foarte scurte, la care ţin cel mai mult acum. O parte au fost deja publicate chiar acum câteva zile într-o revistă literară de calitate – „litero-mania.com” (cititorii le pot găsi aici: https://www.litero-mania.com/proze-flash-fiction-de-stefan-caraman/). Se construiesc, aşadar, două cărţi de proză scurtă, dar e o întreprindere unde nu mă grăbesc să ajung la finish. Aceasta şi pentru că tocmai am terminat un roman la care am scris cu mare plăcere. Este gata, se numeşte ENDOPOLIS şi reprezintă, să zicem aşa, materializarea în scris a relaţiei intime pe care o am cu oraşul Sulina. Am scris-o fără efort, doar plăcere pură cu gândul la Europolisul lui Jean Bart. Port în mine, de altfel, pentru comunitatea aceea, sentimente puternice. Probabil voi căuta o editură pentru publicare abia anul viitor, acum însă este încă proaspăt volumul de teatru ANTI LOVE STORY, care a apărut anul trecut în decembrie la editura Tracus Arte din Bucureşti. Inflaţia nu e bună nici măcar în literatură.

– Ce mesaj aveţi pentru cititorii din comunitatea locală care vă urmăresc activitatea literară?

– Nu sunt chiar genul de individ care se simte atât de arogant încât să aibă senzaţia că transmite mesaje celor din jur. Sunt, până la urmă, reprezentantul unei activităţi marginale, în mare parte ignorate care sună tot mai straniu în urechile a tot mai mulţi oameni. Iar când am senzaţia că sunt relevant, citesc 10-15 comentarii pe facebook la o postare (oricare) şi mă răcoresc – nicio şansă.  Aşadar, eu scriu doar pentru că îmi place să scriu, iar cei care mă urmăresc sau mă citesc o fac pentru că le place ce produc.  E un schimb WIN WIN cred. Oricum, toţi cei care sunt interesaţi de activitatea mea literară sunt permanent updataţi, pentru că actualizez zilnic pagina mea de facebook (https://www.facebook.com/profile.php?id=100044573973239 ).

Postez acolo fragmente din literatura mea (şi mai vechi şi texte foarte noi), menţionez date cu diferite evenimente care mă conţin (de pildă, pe 30 noiembrie, săptămâna viitoare, am premieră la Teatrul de Arta din Deva cu piesa AEROPORT (JUST CALL ME BABY), detalii deschizând linkul https://www.facebook.com/events/1084346934506475/ ), diferite lucruri care presupun că interesează. Ştiu că sunt oameni care mă urmăresc, care au sentimente pozitive faţă de reuşitele mele şi le mulţumesc.

– Unde sunt accesibile prozele dumneavoastră pentru cei care doresc să le citească?

– În Tulcea sigur nu. Nu ştiu de ce, nu cunosc politica de aprovizionare cu literatură română contemporană a librăriilor din oraş, dar presupun că nu există un interes semnificativ. Însă, aşa cum mai anunţ din când în când pe pagină, cărţile mele pot fi comandate de la editurile care le-au produs, respectiv (în ultimii ani): Tracus Arte (în special) şi Herg Benet. Cărţile mai vechi se găsesc pe diferite site-uri de anticariat dar cred că cel mai simplu e să se aboneze la Biblioteca Judeţeană din oraş care deţine un număr mare din titlurile pe care le-am scris.

Iar cei care vor să vizioneze o parte din piesele spectacolele montate pe piesele mele de teatru, interviurile la TV etc., îi invit să se aboneze la pagina mea de youtube (https://www.youtube.com/@CaramanStefan-w6r/playlists) unde, pe lângă o mulţime de playlists cu muzică bună (sunt un colecţionar vechi), vor găsi şi playlistul cu „diverse lucruri personale” (https://www.youtube.com/playlist?list=PLZbRW6MNeBLiXLC89AwPtXXCZCLF0w6QB). Muzică bună, teatru, ce poate fi mai bun?