Pe 14 noiembrie, la Măcin, a fost inaugurat un arc de triumf decorativ, un proiect realizat integral din fonduri private şi prin muncă de voluntariat, menit să marcheze momentul istoric din 14 noiembrie 1878, când armatele române au trecut Dunărea. Evenimentul s-a desfăşurat în prezenţa locuitorilor, a oficialităţilor locale şi a reprezentanţilor comunităţii musulmane. Despre cum o zonă abandonată a devenit un reper identitar şi despre puterea implicării civice am stat de vorbă cu iniţiatorul proiectului, Mihai-Traian Barbato, administratorul public al oraşului Măcin.
– Pe 14 noiembrie aţi inaugurat la Măcin un arc de triumf cu o puternică încărcătură istorică. Care este semnificaţia acestui monument pentru oraş?
– Este o legătură directă cu trecutul nostru. Pe 14 noiembrie 1878, armatele române au traversat Dunărea şi au fost întâmpinate la Măcin de reprezentanţii locali şi de populaţie. Atunci, oamenii au ridicat simbolic un arc de triumf din pietre şi nuiele pe sub care au trecut soldaţii români – se pare că au fost chiar trei astfel de arcuri, în fiecare loc pe unde s-a traversat fluviul. Scopul acestui proiect este, în primul rând, unul educaţional şi de elogiere a trecutului. Este singura metodă de a-ţi menţine identitatea: să ştii cine eşti, de unde vii şi să te mândreşti cu asta. Începând de acum, măcinenii au un reper care le vorbeşte despre istoria urbei. Am profitat de ocazie pentru a-l omagia pe domnul prof. dr. în istorie Sorin Mureşeanu, dumnealui fiind cel care a dezvelit caseta luminoasă a monumentului, unde se regăseşte un text scris chiar de mâna sa, alături de imagini reprezentative pentru Măcin şi pentru momentul 14 noiembrie 1878.
– Cum s-a transformat ideea în realitate şi care a fost implicarea financiară a administraţiei locale?
– Nu a existat nicio participaţie financiară din partea Primăriei sau din bugetul local. L-am ridicat exclusiv din resurse proprii şi private, pas cu pas, pe parcursul unui an, „cu sacoşa”, cum s-ar spune, în funcţie de resursele avute la momentul respectiv. Bineînţeles, totul s-a făcut legal: am obţinut autorizaţia de construire nr. 25/13762 şi o Hotărâre de Consiliu Local, HCL nr. 64/29.09.2025, prin care am primit acordul pentru amplasarea pe domeniul public, cu prevederea clară ca, la final, edificiul să intre în patrimoniul oraşului Măcin. Acum suntem în curs cu formalităţile de predare.
– Aţi ales un loc anume pentru acest monument. Cum arăta zona înainte?
– Intersecţia străzilor Mircea Vodă cu Vasile Alecsandri şi Eternităţii era o adevărată paragină. Era o zonă abandonată, dezolantă, unde rămăseseră un şanţ, resturi de pavaj şi borduri de la lucrările de asfaltare. Astăzi, acest spaţiu a devenit un reper vizual care pune în valoare identitatea oraşului. Am integrat în construcţie şi în amenajarea peisagistică elemente specifice Măcinului: granitul, piatra de caolin, celebrele pavele din granit, elemente florale specifice zonei şi steagul cu emblema oraşului.
– Dincolo de aspectul istoric şi estetic, aţi menţionat un scop legat de comunitate. Cine a pus umărul la această construcţie?
– Principalul meu scop a fost să creez coeziune la nivel de comunitate şi am demonstrat că se poate. La acest arc de triumf au muncit oameni de etnii diferite, oameni cu convingeri politice diferite, agenţi economici care au vrut să întoarcă ceva oraşului în care activează, dar şi oameni din afara Măcinului. S-a depus o muncă fizică fantastică. Toţi cei implicaţi ne-am ales cu mâinile făcute praf de la granit, am lucrat cu apă rece la 3 grade, cu adezivi, bolovani de caolin, acid de curăţat pietre, am scris cu pensula la lumina lămpii la 5 grade. Şi vreau să îi mulţumesc în mod special lui Silviu Deacu. Este omul care a mers cu mine de la început până la sfârşit; fără el nu reuşeam. Satisfacţia tuturor este pe măsură, pentru că lăsăm ceva în urmă. Concluzia mea, şi mesajul pe care îl transmit şi din punct de vedere politic, alături de colegii mei din Partidul Oamenilor Tineri care m-au sprijinit, este că ar trebui să ne pese mai mult de oameni decât de barierele dintre noi. Trebuie să ne reconectăm şi să nu mai fim dezbinaţi ca naţiune.
– Mulţi edili sau cetăţeni invocă adesea lipsa banilor sau birocraţia atunci când un proiect stagnează. Cum răspundeţi acestor argumente?
– Eu contrazic această cutumă. Replica „nu sunt bani” nu este mereu o scuză valabilă. Bani există dacă ştii să-i cauţi, iar atunci când sunt puţini, poţi construi în etape. Cât despre birocraţie, ea este asigurată şi aplicată de oameni – deci oamenii sunt cei care blochează sau tergiversează, nu hârtiile. Ce am reuşit eu aici poate reuşi orice administraţie publică dacă există implicare. Poate că arcul nu este pe placul tuturor şi poate unii şi-ar fi dorit altceva, dar îi provoc pe toţi să vină cu iniţiative similare. Vor avea tot sprijinul autorităţilor, iar eu voi fi primul voluntar gata să ajute.
– Nu este prima iniţiativă de acest fel pe care o coordonaţi. Ce alte proiecte aţi reuşit să readuceţi la viaţă şi ce urmează pentru Măcin?
– Exact pe acelaşi principiu am organizat în septembrie gala de box „Jocurile Cetăţii Arrubium”, unde am reunit patru cluburi şi am reînviat tradiţia vechiului „Gong al Cetăţii Arrubium”, după o pauză de 40 de ani pentru boxul măcinean. A fost o ediţie dedicată copiilor şi juniorilor, pentru care am reuşit chiar să achiziţionăm un ring de box – întreaga gală poate fi urmărită pe pagina mea de Facebook, unde voi posta în curând şi filmarea de la inaugurarea arcului, ca să îi puteţi vedea pe toţi cei din „gaşcă”.
– „Gaşca” este un cuvânt pe care îl folosiţi cu mândrie.
– Da, pentru că efectul realizării acestui proiect, arcul de triumf, este fantastic. S-a creat o „gaşcă” cu foame de glorie, cu dorinţa de a înfăptui şi de a nu sta cu mâna întinsă la mila statului. Sunt oameni care şi-au dat seama că trebuie doar să se unească şi să se pună pe treabă. Anul viitor vom continua: pregătim o nouă gală de box, un upgrade al zonei din jurul arcului de triumf şi alte patru proiecte similare, cu ştacheta ridicată şi mai sus. Fără nicio modestie, vrem ca atunci când trecem pe lângă aceste obiective să ne mândrim că noi le-am făcut, din dorinţa de a da ceva înapoi oraşului în care ne-am născut şi ne-am format.






