În România anului 2025, aproape 100.000 de elevi învaţă în clase cu predare simultană.

Aproape toţi sunt din mediul rural. Sunt copiii pe care sistemul i-a etichetat, fără să o spună cu voce tare, drept elevi de mâna a doua.

Predarea simultană înseamnă un singur învăţător pentru 2, 3 sau chiar 4 clase în acelaşi timp. Într-o singură oră de matematică, elevul de clasa a III-a trebuie să înţeleagă tabla înmulţirii în timp ce, la două bănci distanţă, colegul său de clasa a IV-a învaţă despre fracţii. Şi totul se întâmplă sub ochii unui cadru didactic care, de cele mai multe ori, nu a primit nici măcar o oră de formare profesională pentru un asemenea efort pedagogic.

În Tulcea, judeţul pe care îl reprezint, în anul şcolar care se încheie funcţionează 84 de clase cu predare simultană, în care învaţă 1.033 de elevi din mediul rural. Fiind judeţul cu cele mai multe comunităţi izolate dar mai ales uitate de autorităţile centrale, în Deltă avem localităţi în care clasele sunt formate din doar 2 sau 3 elevi care învăţă simultan, unul fiind în clasa a V-a, altul în clasa a VI-a iar celălalt în clasa a VII-a. Este inadmisibil însă să ai clase cu predare simultană în două şcoli în sate învecinate, aflate la 10 km distanţă, conectate prin drumuri judeţene reabilitate impecabil. Clase în care învaţă simultan 5 elevi de clasa a V-a împreună cu 7 elevi de clasa a VII-a iar în şcoala aflată la 15 minute distanţă învaţă simultan 7 elevi de clasa a V-a şi 10 elevi de clasa a VII-a. Aceşti elevi sunt privaţi de un sprijin educaţional diferenţiat, iar cadrele didactice sunt adesea singure, izolate şi insuficient sprijinite profesional.

Este inacceptabil ca, în anul în care România se laudă cu investiţii de miliarde în digitalizare, reforme şi investiţii în infrastructură, să avem sate întregi în care copiii învaţă în condiţii demne de secolul XIX.

Realitatea este că niciun dascăl, oricât de devotat, nu poate face performanţă cu patru clase în acelaşi timp. Este fizic imposibil. Este profesional nedrept. Este uman inacceptabil.

Mai grav este că elevii din clase în regim simultan au şanse minime să recupereze vreodată acest decalaj. Ajung în gimnaziu cu goluri uriaşe, abandonează şcoala în proporţii duble faţă de media naţională şi, cel mai adesea, nu trec pragul liceului. Cum să ai şanse reale la un viitor mai bun, când statul te obligă să înveţi în acelaşi timp cu un copil care e cu doi ani mai mare şi învaţă altceva?

Avem datoria de a spune lucrurilor pe nume: învăţământul simultan este o formă mascată de segregare educaţională. Şi nu mai putem accepta această situaţie.

Soluţii există. Comasarea claselor din sate apropiate, cu transport asigurat pentru elevi. Crearea de campusuri educaţionale moderne, dotate şi capabile să ofere o şansă egală tuturor copiilor, indiferent unde s-au născut, inclusiv integrarea unui program de tip „şcoală după şcoală”, care ar reduce riscul de abandon şcolar şi ar sprijini familiile vulnerabile. Investiţii în mobilitate şi resursa umană, formarea specializată a cadrelor didactice şi de echipe educaţionale complete (învăţători, profesori de specialitate, psihologi, logopezi). Această soluţie presupune o strategie interinstituţională, cu implicarea Ministerului Educaţiei, a administraţiilor locale, a Inspectoratelor Şcolare şi a Ministerului Dezvoltării. Dar nu este o utopie. Este o alegere. Ori continuăm să menţinem ruralul într-un regim educaţional minimal, ori decidem să investim pe termen lung în copiii de acolo.

Vă solicit să susţinem împreună o reformă curajoasă a educaţiei din mediul rural. Să investim în soluţii durabile, nu în cârpeli. Să nu mai reabilităm şcoli cu doar câţiva elevi, ci să construim viitor pentru comunităţi întregi.

Educaţia simultană nu este o soluţie. Este un abandon. Şi niciun copil român nu ar trebui să fie abandonat de propria ţară.

Declarație politică