Alexandru Ioan Cuza spunea limpede, acum 167 de ani: „Ca român, îmi iubesc țara; ca domn, veghez la fericirea ei.”
La Cuza, cuvintele au fost acoperite de fapte. Astăzi, România nu-și mai permite luxul vorbelor goale.
„Lumea veche moare, lumea nouă întârzie să se nască …. acum este vremea monștrilor.” Îi vedem în fiecare zi: extremism, cinism, manipulare, interese străine îmbrăcate în patriotism de carton.
În astfel de vremuri, nu stăm pe margine. Ne facem datoria: reguli egale, protecție pentru oameni, economie apărată, investiții accelerate și decizii ferme pentru securitatea României.
Nu spectacol. Nu haos. Ci responsabilitate — pentru fericirea țării.
În 1859, Cuza n-a unit România doar cu o semnătură. A unit-o cu reforme care au pus statul pe picioare: administrație modernă, reguli clare, instituții care au început să lucreze pentru interesul public, nu pentru privilegii. Pe scurt: atunci, taxele și regulile au avut un scop. România modernă.
Astăzi, sistemul fiscal pare să facă exact invers: nu consolidează, ci fracturează. Nu încurajează munca și corectitudinea, ci le penalizează. Nu creează încredere, ci suspiciune. Și, mai grav, nu mai are un scop național spus limpede. Când statul cere mai mult, dar nu explică pentru ce, oamenii nu mai simt că participă la un proiect comun. Simt că sunt taxați „ca să fie”.
Când regulile se schimbă de la o lună la alta, când apar excepții invocând eliminarea excepțiilor, când unii plătesc tot, iar alții scapă mereu, nu mai vorbim despre un sistem. Vorbim despre un labirint.
Diferența e simplă și dureroasă: Cuza a folosit fiscalitatea ca să unească și să modernizeze. Noi o folosim, prea des, ca să cârpim și să improvizăm. Dacă ne gândim să lansăm și trendul “2026 e noul 1859” poate ne reamintim ce lucruri mărețe am reușit împreună, când mulți dintre noi aveau ambiția să ajungă și Oameni de Stat.
Trebuie să ne întoarcem la principiile care fac un stat funcțional: transparență, echitate și scop clar. Nu poți cere sacrificiu fără direcție. Nu poți cere conformare fără reguli simple. Nu poți cere încredere dacă statul însuși pare că nu știe încotro merge.
România nu are nevoie de încă o rundă de taxe puse din scurt. România are nevoie de o reformă fiscală corectă, predictibilă și asumată public: de ce colectăm, cât colectăm și ce construim cu acești bani. Altfel, fiscalitatea devine o sursă de dezbinare. Iar asta e exact opusul lecției lui Cuza.

La mulți ani, România!

Comunicat de presă