Am citit cu interes  – şi sper că nu va fi ultimul – romanul jurnalistului Laurenţiu Despina, „Când lacul a strigat” şi parcurgându-i filele am avut mereu în faţa ochilor jocul înşelător de lumini şi umbre ce se leagănă pe oglinda unei ape, difuzând, contopindu-se, alungându-se unele pe altele, alcătuind în mişcarea lor figuri iluzorii precum cele ale norilor pe cer, ca apoi, să le risipească cu iuţeala scamatorului, astfel încât să nu-ţi mai dai seama unde începe una şi unde se termină cealaltă. Un joc frumos, dar în aceeaşi măsură inductor de anxietăţi, la fel cum apa lacului de lângă casa personajului principal din roman pare să-i inducă acestuia în timpul momentelor sale de răgaz pe care şi le ia la sfârşitul unei zile. Un aparent răgaz, în timpul căruia el se zbate de fapt în vâltoarea neliniştilor provocate de dificultatea de a se orienta şi a lua deciziile cele mai potrivite pentru viaţa sa şi a familiei sale, nelinişti care-l fac să simtă că apa rece a lacului ar putea „să-l ceară”.

Citiţi continuarea în ediţia tipărită a ziarului Delta.

Tania Nicolescu