Acum câteva zile, am avut onoarea să fiu invitat de distinsul profesor Gheorghe Bucur la „masa rotundă” organizată cu ocazia închiderii expoziţiei „Donaţia colecţiei prof. Aurel Enică”. Expoziţia de pictură şi grafică, cuprinzând lucrări din colecţia eminentului profesor tulcean, donate de familia moştenitoare I.C.E.M.-ului Tulcea, a fost deschisă pe 18 august 2025, la Casa Avramide, şi urma să se închidă pe 3 octombrie.

Vestea bună este că, în urma interesului manifestat de tulceni faţă de aceasta, perioada expoziţiei a fost prelungită cu încă o lună. A fost o întâlnire plină de emoţie, la care au participat membri ai familiei, un buchet de seniori ai culturii tulcene, profesori – foşti colegi – şi „echipa tehnică” de la ICEM – Casa Avramide, care s-a ocupat de organizarea expoziţiei.

Cu ocazia amintirilor depănate de profesorul Nicolae Neda, am aflat mai multe despre talentul artistic polivalent al lui Aurel Enică, un excelent acordeonist, care a cântat în orchestra Universităţii din Iaşi (unde a urmat cursurile Facultăţii de Limba Germană), alături de colegi ce făcuseră studii muzicale, în timp ce domnul Enică era un autodidact care atinsese perfecţiunea. Cânta, de asemenea, minunat la vioară, fluier, muzicuţă şi, la o expoziţie de instrumente muzicale, a oferit chiar un mic recital la… cimpoi.

Personal, am rămas cu amintirea de neşters a celor câtorva vizite pe care i le-am făcut în apartamentul cu trei camere (din blocul Pelican), cu pereţii de-a dreptul tapetaţi cu cele peste o sută de tablouri şi unde privirea mi-a „fugit” peste tiara pe care o ţinea pe masa de scris. Aceasta era ca o coroană din aramă, de care erau suspendate o duzină de pietre semipreţioase. Când Aurel Enică scria, îşi aşeza această tiară pe frunte pentru inspiraţie. Cu un gest necugetat, m-am repezit să mi-o aşez şi eu pe frunte, curios să simt inspiraţia indusă de mulţimea de opal (piatra creativităţii şi inspiraţiei), turcoaz (piatra serenităţii), lapis lazuli (piatra înţelepciunii) şi multe altele. A reuşit să mă oprească în ultimul moment şi să mă atenţioneze că tiara avea o combinaţie de pietre specială pentru mintea sa, iar pentru altcineva putea să fie dăunătoare. Atunci am înţeles că trecusem pe lângă dezastrul de a-mi pierde şi bruma de inspiraţie pe care o mai aveam în scrierile mele.

Citiţi continuarea în ediţia tipărită a ziarului Delta.

Prof. Nicolae C. ARITON