„Dacă ajungi într-o ţară străină şi oamenii închid ochiul drept, fă şi tu la fel şi n-o să ai probleme”

Născut în 1949 la Conakry, în Guineea, pe tărâmul de vest al Africii, Ibrahima Keita a venit pentru prima oară în România, cu o bursă de studii, pe 29 septembrie 1974. După un an pregătitor la Cluj, unde a studiat limba română, s-a înscris la Facultatea de scenografie a Institutului de Artă Plastică Nicolae Grigorescu din Bucureşti, pe care a absolvit-o la termen fără să repete sau să amâne vreun examen. Ulterior a obţinut titlul de Doctor în Istorie la Universitatea Valahia Târgovişte cu tema Istoria Colecţiilor Muzeului de Artă Tulcea.

Pictor şi gravor de excepţie, Ibrahima Keita şi-a expus operele în numeroase expoziţii din ţară şi străinătate, fiind recunoscut ca un artist de excepţie. Şi în domeniul muzeal este un pasionat. Un timp a fost şi meteorolog.

Rezidenţa în România a obţinut-o în 1983, iar un an mai târziu era angajat la muzeul din Tulcea. Cetăţenia română a obţinut-o după revoluţie, în 1993. În 1991 a fost numit director al Institutului de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea, funcţie pe care a ocupat-o aproximativ 12 ani.

– Cum v-aţi descoperit vocaţia?

– Vocaţia am descoperit-o în timp. Drept vorbind, eu m-am  apucat de artele plastice mai mult din mândrie. La şcoala primară, aşa cum se întâmplă în orice altă ţară, cei care nu sunt incluşi într-o şcoală primară de arte plastice au un profesor ce le predă şi desen, nefiind specialişti în domeniu. Când eram la şcoală, toată lumea din cartierul meu spunea că sunt cel mai deştept copil. Adevărul este că aveam o memorie foarte bună. Când am intrat la şcoală aveam aceleaşi note cu un coleg de al meu. Între noi se făceau diferenţe, el lua mereu locul I, iar eu pe al doilea. Profesorul meu mi-a spus că eu sunt mai deştept decât colegul meu, dar a zis că nu ştie cum să ne deosebească, dar la desen se văd diferenţe. Mi-a zis că trebuie să învăţ să desenez şi că atunci sigur o să obţin eu premiul I. Ulterior, mi-am dat seama că avea dreptate. Profesorul nu avea nicio preferinţă între mine şi acest coleg. Banii pe care îi aveam, îi împărţeam între căţeluşul meu, acuarelele şi caietele de desen pe care le cumpăram. Eu am început să pictez portrete din prima, mai târziu devenind un avantaj. Este adevărat că am sărit anumite etape. Cineva mi-a spus că cel mai greu de desenat este corpul uman şi fix cu asta am început. Eu am vrut să-l depăşesc pe colegul meu, iar în anul acela am reuşit acest lucru, eu am luat premiul I, iar el pe al doilea. Eu nu acceptam să fiu pe locul doi sub nicio formă, din aceste considerente am spus că a fost o mândrie. În clasa a V-a eram cel mai bun desenator din şcoală.

– Cum a fost pentru dumneavoastră să trăiţi departe de casă, într-o ţară străină?

– Nu am fost marginalizat în România, am fost tratat bine. Totul depinde de tine. Noi avem o vorbă în ţara noastră: „dacă ajungi într-o ţară străină şi oamenii închid ochiul drept, fă şi tu la fel şi n-o să ai probleme, dacă îi închizi pe ambii când ceilalţi închid doar un ochi, atunci o să ai probleme”. Eu am avut profesori români în Guineea şi a fost mai uşor pentru mine să mă acomodez. Citiţi continuarea în paginile ziarului DELTA.